4 aprilie: Vintilă Horia, n. 18 decembrie 1916 - d. 4 aprilie 1992

 

    S-a născut la Segarcea, şi-a făcut şcoala primară în Basarabia, liceul la Sf. Sava din Bucureşti şi a urmat Dreptul şi Literele. Din 1940 şi-a început cariera diplomatică. În momentul întoarcerii armelor, aflându-se la Viena ca ataşat cultural, este arestat de nemţi; eliberat în 1945 de englezi, a refuzat să revină în ţara ocupată de sovietici, a locuit mai întîi la Paris, s-a mutat în Italia, în Argentina, apoi în Spania, ca profesor universitar de literatură comparată la Madrid.

Debutase în anii 30 şi colaborase intens la Gândirea şi la alte reviste literare. În 1960 a câştigat premiul Goncourt, la concurenţă cu alţi 300 de romancieri, cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil, scris în limba franceză - un roman-jurnal despre poetul Publius Ovidius Nasso surghiunit-relegat la Tomis şi care, tânjind după Roma, cântă frumuseţile aspre ale Daciei de adopţiune, unde şi-a sfârşit zilele. De o mare virtuozitate stilistică, romanul a fost tradus în româneşte de Ileana Cantuniari. Însă la acel moment 1960, regimul comunist a făcut toate diligenţele spre a-l defăima pe Vintilă Horia (un român din exil, un "duşman al poporului" trebuia compromis imediat, redus la tăcere...); Mihail Ralea a prezentat la Paris un dosar inflamant, ceea ce a stârnit o campanie furibundă împotriva autorului, acuzat de legionarism, nazism, antisemitism etc. Autorul, dezgustat de oribila punere în scenă, a renunţat la premiu, "din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt".

Unul dintre cei mai reputaţii români ai exilului românesc, alături de Cioran, Eliade, Ionesco, Ştefan Baciu etc., nu a mai apucat să-şi revadă patria iubită cu ardoare, despre trecutul căreia a scris ca nimeni altul, murind în primăvara 1992.

 

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/ultimul_mesaj_al_lui_vintil_horia

 

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:

20 iulie 2008: (...) Merg apoi pentru Vintilă Horia în str. Pitar Moş, fost imobil al Ambasadei elveţiene, acum reprezentanţa firmei Renault, care nu are nici o firmă, ci stă ascunsă în spatele grilajelor, cu portari cerberi la intrare; paznicul îmi spune că azi nu am cu cine vorbi, îmi dă numele şi orarul managerului, să revin. Tot pe Pitar Moş transcriu placa memorială a lui Radu Petrescu, la nr. 23 şi pe a lui Mihail Sadoveanu exact vis-a-vis, foarte sobră, deasupra cu o efigie de zimbru: „În această casă a trăit scriitorul Mihail Sadoveanu”. Constat că pe atunci plăcile se făceau groase de 4-5 cm, chiar nemuritoare.

21 iulie 2008: Merg în Pitar Moş 12, sun la poartă, vine paza, spun, cheamă secretara, mă bagă în curtea inaccesibilă muritorilor, maşinişti sau pietoni, apare încă o tânără, intrăm în hol. Explic, tânăra urcă scările interioare şi repede coboară, spunându-mi că dl. manager e foarte ocupat, nu mă poate primi, aşteaptă un telefon important din Franţa, vezi bine – dar că nu agreează ideea unei plăci memoriale. I-aţi spus că e vorba despre Vintilă Horia, un mare scriitor care din 1944 şi până la moartea sa în 1992, deci preţ de 42 de ani, o viaţă de om a trăit la Paris şi că în 1960 a luat marele premiu Goncurt? Da, însă... Şi aflu că imobilul nu este al firmei, are un proprietar în străinătate, ei sunt doar chiriaşi... Înainte a fost imobilul Consulatului elveţian. Proprietarul vrea să păstreze aspectul, e un imobil de patrimoniu... (Dar au reuşit să instaleze aer condiţionat, deci au scos pe-afară respectivele cutii gen difuzor – mîine am să fac nişte poze, să se vadă că au modificat aspectul exterior al clădirii. Le repet că reprezint Uniunea Scriitorilor, iar N. Manolescu, preşedintele USR, este şi reprezentantul României la UNESCO - Paris. Va face demersuri acolo, ca de altfel şi pentru alte plăci memoriale pe care le vom pune în capitala Franţei, dar şi în Spania, Anglia, SUA, Italia, Honolulu etc. Firma lor este de dat la ziar. Noi am văzut totdeauna în Franţa un exemplu cultural, nicidecum unul de obstrucţionism. Fetele se duc din nou sus şi le văd revenind cu un domn neinteresant, ne-intelectual. Se prezintă, se scuză, precum că aşteaptă un telefon foarte important. Nu-mi puteţi acorda nici 3 minute? Nu acum, altă dată. Obţin promisiunea pentru mâine la orele 14. Tot e mai mult decât refuzul net, de la început. Mă voi prezenta bine pregătit şi gata de atac la baionette.

Notă: În  decurs de doar o lună, am reuşit să pun placa memorială pentru Vintilă Horia. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

Notă din vara 2013: Făcându-mi rondul pe la diferite adrese unde am pus plăci memoriale, constat că a dispărut cea din Pitar Moş nr. 12. Sun la poartă, întreb, este chemată secretara, altă persoană, care îmi spune că nu ştie din ordinul cui a fost scoasă, nici unde au dus-o. Oricum, personalul s-a schimbat, managerul, dar şi administratorul clădirii.  Mai apare o tânără, mă recunoaşte, îmi dau seama că este cea căreia i-am spus să facă poze cu placa memorială din vecini, a lui Pan Vizirescu, pentru a le trimite factorilor de decizie de la Firma Renault Paris. Din câte a auzit ea, motivul scoaterii plăcii a fost faptul că Vintilă Horia fusese legionar... Duhul neadormit al revanşarzilor de dreapta sau de stânga...

 

 

Poezia zilei: Vintilă Horia (18 dec. 1915 – 4 aprilie 1992)

Exil

O sabie-nfiptă-ntr-un pământ străin,

Pe-o coastă aspră, ruptă de puhoaie,

Aşteaptă să se spele de venin

O toamnă grea ţesută-n fir de ploaie.

Tremură-n brize trupul de oţel,

Cu-n strop de sânge pe tăişul supt.

O frunză moartă lunecă pe el,

Un vis, cald încă, piere dedesubt.

Cad raze reci din seară pe tăiş,

E un amurg această spadă vie

Iar toamna care latră din frunziş

Se teme să se-arunce în câmpie.

Un braţ, departe, caută mânerul

Care vibrează-n vânturi ca un crin.

Spada-i departe. Sumbru, cavalerul

Îşi sparge pieptu-ntr-un pumnal străin.

 

(din Poezia românească din exil, Ed. Institutul Cultural Român, 2006)

 

 

 

Tatiana Rădulescu, n. 7 IV 1954

 

 

     

 

Privesc peste umăr spre noapte, spre zi

Cum zici să-i spunem întâmplării de vină

Când omul își plânge de soartă-n pustii?

 

Cruce pe pâine, pe oase zapis

Cenușă nu-i zborul s-oprești peste gând

Cu o fragedă mână în iad te-am proscris

Tot cu ea înzecit mi te mângâi plângând

 

(din Latinitate amară, ed. Vinea, 2008)

 

 

Valeriu Ciobanu, n. 4 aprilie 1917 - d. 21 dec. 1966

 

 

Istoric literar, poet, traducător, folclorist, Valeriu Ciobanu s-a născut în Basarabia, ca fiu al prof. univ. Ştefan Ciobanu, unul dintre artizanii Unirii cu Ţara mumă, viitorul academician şi Ministru al Culturii şi Cultelor; şi-a făcut studiile liceale la Chişinău, la Alecu Russo, unde tatăl său era director, după care a urmat Literele şi Filosofia la Bucureşti, cu o specializare în Franţa, devenind asistent la catedra unde predau profesorii Caracostea, Vianu, Călinescu. Din 1947 şi până la moarte este cercetător la Institutul de Literatură şi Folclor al Academiei, mâna dreaptă a "divinului critic".

S-a remarcat ca erudit cercetător al mişcărilor culturale, în principal interesat de Poporanism, tema tezei sale de doctorat, susţinut în 1945, publicat în 1946; a studiat folclorul românesc în conexiunile sale cu al popoarelor învecinate, îndeosebi interferenţa cu folclorul rus şi ucrainean: Lumea Bâlinelor, 1955. A dat o primă monografie a marii noastre romanciere Hortensia Papadat-Bengescu, în 1965, epuizând practic sursele, însă cu propria menţionare că nu este ultimul punct de vedere asupra romancierei - se referea desigur la limitările ideologice ale acelor vremuri. Moartea sa prematură, la nici 50 de ani, de nemiloasa boală a veacului, dar şi condiţiile din viaţa literară a anilor 50-60, au făcut ca opera sa poetică (N. Manolescu o consideră "partea cea mai consistentă a creaţiei sale") să rămână practic necunoscută. Încă în 1947 Tudor Arghezi se arătase entuziasmat de lirica lui Valeriu Ciobanu, intenţionând să-i scrie prefaţa. N-a fost să fie! Arghezi însuşi intrând sub incidenţa ideologiei bolşevice.

Debutând cu poezii încă pe vremea liceului, Valeriu Ciobanu, poet de factură cu totul specială, greu de încadrat într-o serie, într-un curent, a publicat articole în Gândirea, Viaţa Românească, Naţiunea, Revista fundaţiilor, Revista de folclor, apreciat de G. Călinescu drept "un echivalent în poezie al dantescului Goya", selecţii din lirica sa au văzut lumina tiparului abia după dispariţia autorului: în 1969 volumul Fiul Lunii, sub îngrijirea lui Dinu Pillat, fost coleg de Institut, iar la 15 ani mai târziu, în 1984, volumul Haina de brumă, o antologie îngrijită de subsemnatul, cu prefaţă de Cornelia Ştefănescu, altă colegă de-a cercetătorului, la editura Minerva.

Despre această iniţiativă sunt nenumărate referiri în jurnalul meu din anii 80; din care câteva fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007; iar în Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, cartea de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu; la paginile 336-337 am inserat un subcapitol Alt sălbatic!, despre respectivul episod al editării Hainei de brumă.

 

 

Poezia zilei: Valeriu Ciobanu

 

Trei lacrimi

 

Să-i lăsăm pe alții să-și spună genii sau doar poeți

Noi, filelor goale, rămânem aici, în urmă,

Între acești bănuitori pereți

Ca într-o urnă.

 

Poate nu s-a întâmplat nimic și continuă viața obișnuită,

Poate sunt alții care beau din cupe pline,

Poate sunt eu rătăcitul, singur printr-o lume chinuită.

 

Pe cine să-l doară amurgul deșartelor mele zile?

Trei lacrimi mi-au căzut pe file.

 

Pentru alții sunt numai stropi de apă sărată,

Pentru mine cel mai sublim poem

De boem ce nu vrea milă.

 

Alții să-și spună poeți sau genii

Rotunjind lacrimi de cristal milenii. 

 

 

 

Atavism

Anii săpau cuminte înainte

Eu așteptam să vină lumină senină

Jonglau drumeții cu cuvinte

Iar cucul năruia primăvara liiștea din grădină.

Huhurezii beți dansau în noaptea argintată

Iar greierii morți susurau

Viețile cumplite de altădată

Cu viețile viitoare se jucau.

 

Venin

Argintul din lună

E mai sus, e mai sus decât aceste străzi și ogrăzi

Decât cântecul poetului apăsat

Trecute parăzi

Oamenii trec apăsat.

Argintul din lună

A făcut la colțul străzii o dună

Nu-i pentru mine și totuși parcă

Inexistentul o să se întoarcă.

Din jalea de dincolo de muritori

Norii strâng razele ca niște măturători

Neexistentul a fugit ca un iepure fin.

Pe strada tăcută curge venin.

 

 

Măscărici

Disperarea și a înfipt colții

În burta pământului și-n sânii bolții

Măscăricii fără număr

Mi-au cântat peste umăr.

Trilurile lor, spade, bice

Au treierat spice.

Măscăricii n-au simțit, erau beți

Iar ancora s-a înfipt în malul altei vieți.

 

(din volumul Haina de brumă, ed. Minerva, 1984, antologat de Ion Lazu)

 

 

*

Am pus o placă memorială pentru Ștefan Ciobanu și Valeiu Ciobanu în Bdul Ghica-Tei nr. 22, Sector 2

 

 

 

Alţi scriitori:

Ion Breazu, n. 1901

Viorel Savin, n. 1941, Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Viorel_Savin   https://ro.wikipedia.org/wiki/Viorel_Savin

Mariana Dumitrescu, m. 1967

Lucian Valea, m. 1992 

"D:\Imagini\telefon\IMG_20241030_165103.jpg"

 3 aprilie: Damian Stănoiu, n. 3 aprilie 1893 - d. 8 iulie 1956

 

 

Fiu de ţărani din satul Dobrotinet, pe malul drept al Oltului, la câţiva km în  sus de Slatina, şi-a făcut clasele primare în satul natal, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina. Dar deja făcuse proba firii sale nealiniate, întreprinzătoare, dornică de aventură: fusese cântăreţ la biserica sătească, secretar la primărie, poştaş. Va încerca să se îmbarce clandestin, în portul german Hamburg, pentru o traversare a Atlanticului. Nici Gorki, nici Panait Istrati, nici Jack London, după ştiinţa mea, n-au avut o tinereţe mai plină de neprevăzut. Acest adolescent a fost pe rând sau simultan: vânzător la Craiova, paracliser la Biserica Amzei, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia, la fabrica de hârtie Letea-Bacău; o improvizaţie la Iaşi, expeditor la ziarele Dimineaţa şi Universul, hamal la Constanţa, muncitor în fabrica de mobilă, infirmier la spitalul Pantelimon - toate aceste expediente în cavalcadă până în primăvara lui 1913 când se călugăreşte la Mrea Căldăruşani. Avea doar 20 de ani. Înaintând în ierarhie, în 1919 este deja preot la Mrea Sinaia, apoi la diverse mănăstiri din judeţele Vlaşca, Ilfov, Prahova; în 1924 este în administraţia bisericii Udricani (unde cândva slujise Petre Ispirescu...). Preia administraţia tipografiei de la Mrea Cernica; îl găsim slujind la Mrea Antim, în 1926. Superiorii îl îndemnaseră să scrie monografiile unor lăcaşuri de cult: Căldăruşani, Pasărea, Samurcăşeşti (Ciorogârla), Ţigăneşti. În 1932, avansat ieromonah, intră deîndată în conflict cu ierarhia monahicească. Iese din viaţa bisericească, se dedică în exclusivitate scrisului. Avea în spate o experienţă de viaţă şi una specifică, neegalate de altcineva.

De altfel debutase cu poezii încă în 1918, deci la 25 de ani - nu a ajuns foarte devreme la adevărata-i vocaţie... În 1928 îi apare volumul de nuvele Călugări şi ispite, la ediţia a doua, în anul următor primeşte Premiul Academiei. Tot atunci apare Necazurile părintelui Ghedeon, premiul Femina. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, 1929.  În acelaşi an, Duhovnicul maicilor; în 1931 Pocăinţa stareţului;  Fete şi văduve, 1931; Alegere de stareţă, 1932; Ucenicii sfântului Antonie, 1933;  Camere mobilate, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, 1934; alte şi alte scrieri, în siajul celor deja publicate, cu mare succes de public, privit cu mefienţă de critica literară şi cu destulă îngăduinţă de cinul duhovnicesc: pentru bunul motiv că în prezentarea vieţii monastice păstrează un ton de umor bonom, neagresiv, nedemolator.

Atuurile scriitorului Damian Stănoiu, în afară de cunoaşterea în mare detaliu a vieţii monahiceşti pe care o descrie cu predilecţie, este redarea sensibilă a atmosferei din schimnicie, stilul lui de mare vervă, folosirea ironică, la modul eclatant, a vorbirii vechi, de hrisoave, umorul de calitate, toleranţa la ciudăţeniile firii omeneşti; şi nu în ultimul rând, crearea unor personaje vii, pregnante, inconfundabile. Este privită cu mare înţelegere dar şi cu fină ironie strădania călugărilor de a se ridica deasupra nevoilor şi ispitelor trupeşte spre adevărata credinţă, în asceză. O aspiraţie greu de atins, în lupta zilnică dintre trup şi suflet, dintre aspiraţie şi abandon, dintre raiul ipotetic şi infernul cotidian, chiar dincolo de zidurile mănăstireşti. În fond nu este vorba decât despre faptul că şi în nevoinţa călugăriei tot despre vocaţie este vorba, până la urma urmei. Cum în propriul caz al lui Damian Stănoiu viaţa monahală fusese doar o încercare, dintre prea multele pe care le iscodise -, o cale ce s-a dovedit nepotrivită firii sale. Vocaţia lui Damian Stănoiu fiind literatura. Capodopera sa rămâne Alegere de stareţă, un roman bine condus, impecabil stilistic, cu personaje puternice: O parabolă a lumii mirene, unde tot aşa, lupta pentru putere îmbracă forme acute, ireconciliabile, iar rezultatele pot fi chiar aberante.

Succesul de public l-a "ispitit", cum ispitiri fuseseră şi în cadrul celeilalte opţiuni; aşa că autorul a ajuns să se autopastişeze, să devină industrios, repetitiv, scriind literatură de scandal, cu intrigi facile, din zona alcovurilor, când ar fi trebuit să se concentreze asupra a ceea ce singur ştia despre lumea mânăstirilor, despre lupta omului cu limitele sale. Un temperament mirean, în definitiv, dacă se ocupă de chestiuni ale sufletului, ale conştiinţei, musai să rămână sub zodia moralităţii, a aspiraţiei spre sfinţenie, cosubstanţială naturii umane în semn profund.

 

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alegere_de_stare_damian_stnoiu_1932

 http://www.crispedia.ro/Damian_Stanoiu

 

Din  Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale

4 august 2008: (...)  Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion (cândva ministru – dar nu este cel împotriva căruia vitupera Eminescu? Acela este, negreşit!), la nr. 18 , la poartă dau de o schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător îmi spune că a citit ceva de Damian Stănoiu, îi spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai ales că e vorba de un scriitor de prin părţile mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina. Alt lucrător mă îndrumă la etajul II, unde pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la interfon, deşi uşa de la intrare era deschisă, din motive de zugravi, mă întâmpină pe palier, un om spre 75 de ani, înalt, smead, deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care imediat înţelege şi aprobă să punem placă memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să mă legitimez; da, bunicul lui a ridicat această casă şi la un moment dat l-a avut chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu. Îl întreb de telefon şi de nume, un nume ce pare românizat din ucraineană. Da, declară, e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe moment. Însă  acest  Axinte, zic, nu e nume ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar numele lui de botez este Igor. Nume frumos, zic. 

Trece un chiriaş, salută politicos, vorbesc între ei chestiuni gospodăreşti şi îl roagă să-mi arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!, recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini. Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit mirean, în cartierul Gării de Nord, la o mansardă de vilă cochetă, pe partea opusă străzii, mai liniștită, probabil o ambianţă propice scrisului. Acum, aici, o familie modestă, muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare. Îi recomand chiriaşului amabil să citească vreo carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu. Prima şi ultima vizită în camera unde a locuit scriitorul. Înapoi la operă!

 

 

Poezia zilei, Florentin Popescu, n. 3 aprilie 1945

     

Grifonul

Clipa mea sub formă de inimă

neliniştită, adâncă

îmi adastă-ntre gene

şi vine grifonul

şi mi-o mănâncă;

suie din piatră şi stâncă

cireşul cu gânduri

şi vine grifonul

şi mi-l mănâncă;

peşti de argint şi de aur

fulgeră-n râul din mine

ca o iubire, ca o patimă-adâncă

ori ca un dor de albastru

şi vine grifonul

şi le mănâncă.

Singur, de tăcere-argintat

strig, copac singuratic sub lună:

Grifonule, fugi şi nu mă mânca!

dar numai ecoul

târziu îmi răspunde:

Grifonul, grifonul e-n inima ta!

 

ELEGIA CAILOR PIERDUŢI (I)

 

 

şi se face c-ascultăm în vise

trist şi dureros şi mustrător

cum e goana mânjilor ucisă,

cum ne ceartă caii-n graiul lor

 

fii de iarbă, singuri în cetate

pustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copii

şi se face că-i gonim pe înserate

şi se face că sunt caii vii

 

sunet lung ne lunecă prin sânge

- tropotul şi coamele-n alai

şi se face că pământul plânge

într-un dor nepotolit de cai

 

şi se face, se mai face că-n cetate

adăstând câmpiile cât zarea

dau năvală-n noi ca o dreptate

caii dăruindu-ne iertarea   

 

 

Alţi scriitori:

Ion Pop, m. 1905

Neagu Udroiu, n. 1940

  

2 aprilie: Matilda Cugler-Poni, n. 2 aprilie 1851- d. 9 oct. 1931

 

 

Dintr-o familie de nemţi stabiliţi la Iaşi, Matilda Cugler este un nume pe care

 îl mai pomenim când vine vorba despre Convorbiri literare şi despre mişcarea

 de la Junimea, dar mai ales când se fac referiri nu neapărat academice la 

îndrăgostirile savantului  A.D. Xenopol şi ale lui Mihai Eminescu. A fost 

căsătorită cu un Burlă iar după un timp cu savantul Petru Poni, chimist, profesor

  la Iaşi, academician. A avut şansa unei vieţi lungi, care însă nu i-a fost de 

ajutor în impunerea numelui său ca autoare de  referinţă în literele româneşti.

Versurile sale, în maniera album de domnişoare cu educaţie de pension, 

adresându-se unor cititoare sever supravegheate de  guvernante (dacă e să-l 

cităm pe G. Călinescu), sunt poezii clasate, aparţinând istoriei literare. Citite 

acum, se observă mai clar faptul că nu sentimentul, oricât de onest sau chiar  

puternic, face poezia, ci altceva, un simţ al inefabilului şi o magie lingvistică 

pe care am convenit să le numim har poetic, talent.

Poezia zilei, Matilda Cugler-Poni

Răchita

 

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 

Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 

Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 

O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 

Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 

Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 

Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 

O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 

Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 

Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 

Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 

Cât e de uitătoare inima omenească... 

Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 

            1873

Gabriela Adameșteanu, n. 2 aprilie 1942

Prozatoare de primă linie a literaturii noastre contemporane,

 poziție asigurată cu nu multe cărți, ba dimpotrivă, însă atent 

construite, migălos strunite stilistic,
GA s-a născut la Tg. Ocna, 2 aprilie 1942, tatăl său, Mircea A.,

 profesor de istorie, provenea dintr-o familie preoțească având 

nu mai puțin de 8 copii,toți cu studii superioare, iar unul dintre

 aceștia, Dinu A. , arheolog, s-a făcut remarcat prin studii de 

specialitate în Italia, unde a înființat și un  muzeu, care acum 

îi poartă numele. Liceul la Pitești, Filologia la București, absolvită

 în 1965: Un provizorat de 3 ani, apoi redactor la Ed.
Enciclopedică, 1968-1984, de unde trece la Cartea românească, până

 în 1989. Din 1990 redactor, apoi redactor-șef la revista 22, vreme de 13 ani, de intensă prestație

publicistică, politică și culturală.

Scriitorul de substanță este de cunoscut din/prin cărțile sale. Prea puține date biografice, cu atât mai puțin de exegeză veți găsi pe Wikipedia, nici măcar pe Crispedia.ro. Vedeți aici:

http://www.crispedia.ro/Gabriela_Adamesteanu_-_biografie 

Unele mărturisiri de viață aflăm din interviul publicat în Formula AS:

http://www.formula-as.ro/2010/933/lumea-romaneasca-24/marea-doamna-a-prozei-romanesti-gabriela-adamesteanu-scrisul-vindeca-traume-12830.

Sunt semne că am putea găsi amănunte autobiografice în volumul Cele două Românii, 2003, conținând fragmente memorialistice.

Deși cu studii filologice, GA nu ni se prezintă ca atare, nesemănând într-aceasta colegilor săi care au debutat în volum încă de pe băncile facultății și au ținut-o tot așa, chiar când resursele de talent nu i-au slujit până la capăt (un Ion Crânguleanu, din aceeași generație, ar fi exemplul de la celălalt pol.) S-a încercat în critica literară de rutină, fără a dovedi însușirile necesare. Colegă de redacție cu poeta Nora Iuga, i-a arătat un text prozastic, ce avea să devină parte din primul ei volum, romanul Drumul egal al fiecărei zile, 1975. Încurajată de poetă, s-a prezentat cu textul la revista Luceafărul și Sânziana Pop a debutat-o în ianuarie 1971. Cu îndatoriri de servici și de familistă, a scris din greu la primul ei roman, desigur autobiografic: formarea unei tinere (Letiția Branea), în condițiile cumplitelor privațiuni pe care le știm, ale comunismului de impunere moscovită și de factură dâmbovițeană. În 1979, este reeditat Drumul egal..., dar îi apare și volumul de proze scurte Dăruiește-ți o zi de vacanță; apoi, la intervale de 5-10 ani, cât pare să dureze la GA gestația unei noi cărți, îi apar romanul Dimineața pierdută, 1883, cu un succes ieșit din comun, ceea ce o propulsează în topul prozatorilor momentului (varianta teatrală, 1988, sub bagheta Cătălinei Buzoianu nu poate fi neglijată în rețeta acestui succes de durată), și un nou volum de proze scurte Vară-primăvară, 1989. La sfârșitul perioadei comuniste, GA, membră USR din 1981, acum în vârstă de 47 de ani, avea la activ patru cărți importante. Sunt de numărat pe degetele unei singure mâini cazurile de prozatori care cu la fel de puține titluri s-au impus în literatura vremii. George Bălăiță ar fi un exemplu.  După ”evenimente”, prinsă deplin în activitatea publicistică, revine la literatură abia în 2003, cu romanul Întâlnirea, care nu a prea convins; următorul apare abia în 2010: Provizorat, început cu mulți ani în urmă. Convingerea autoarei fiind că omul, ”ființă povestitoare”, departe de a se sacrifica pentru scris, găsește aici o bucurie fără egal. Dar mai întâi musai să găsească acel timp de însingurare la masa de scris... Și tare e bine ca scriitorul să aibă timp pentru sine! În cazul anume al autoarei noastre, după 2003 începe avalanșa reeditărilor, cu deosebire la Polirom, dar și numeroasele traduceri ale cărților sale în străinătate, în mai toate limbile europene care ne vin în minte. Fără a face proba unei creativități speciale, autoarea revine asupra textelor, le reface, uneori fără mari câștiguri, cum se mai întâmplă. 

Cu un prestigiu literar cum rar se întâmplă pe la noi, este simptomatic faptul că GA nu este receptată fără rezerve de marii critici și istorici literari ai vremii. Mefient, Marian Popa strecoară exprimări precum: ”prea mult s-a vorbit despre”, ori ”mult supralicitat” etc.  Mai permisiv, N. Manolescu îi acordă 4 pagini, din care sacrifică o primă parte pentru considerații generale privind noua falangă de prozatori optzeciști. Remarcă deosebite calități de construcție și de stil Drumului egal..., iar Dimineții pierdute îi acordă o atenție specială, făcând referiri la Scrinul negru, la Istoriile lui Mircea Ciobanu, cu ”pagini extraordinare”. Consideră romanul Întîlnirea, prelucrare în trei variante a nuvelei cu același titlu, o scriere ratată, negăsind de altfel cine știe ce însușiri literare nici celor două culegeri de proze scurte. Iar concluzia ar fi că, prozator adevărat fiind, să ajungi pe mâna istoricilor literari acum, când tirajele, difuzarea, critica și cititorii sunt în cădere liberă, pare a fi un adevărat ghinion. Întrecut, ce-i drept, doar de celălalt ghinion: de a nu te afla nicicum în vederile istoricilor literari...

Alţi scriitori:

Lucian Dumitrescu, n. 1923

Ion Gheorghiță, n. 1939